Remerciez-le!

Remerciez @Admin pour avoir partagé cet document gratuitement, de la manière la plus simple, en partageant sur les réseaux sociaux.

Repere iatro-istorice J.M.B. 46 IACOB CIHAC, AUTORUL PRIMULUI TRATAT DE ISTORIE

Repere iatro-istorice J.M.B. 46 IACOB CIHAC, AUTORUL PRIMULUI TRATAT DE ISTORIE NATURALĂ TIPĂRIT ÎN LIMBA ROMÂNĂ - IAŞI, 1837 prof.univ.dr. Dana Baran Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa”, Iaşi Abstract In the Romanian Countries, the XIX-th century evolved under the imperative of national emancipation and development of a far-reaching European humanist and scientific culture in the people´s language. That is what enabled, within certain limits, the „Organic Regulations” in Moldavia and Wallachia, and the Habsburgic Enlightenment in Transylvania. Under this quarante-huitard and pro-union climate, the historical Romanian Provinces´ intellectual movements defined an epoch of Romanian language high-school education and press beginnings. Doctor Iacob Cihac, a Czech-ascendance Bavarian and adoption Moldo- Wallach, founder of the Physicians and Naturalists´ Society in the Moldavian capital (1833), published in Iaşi, at Albina Printing House, the first Natural History handbook in „Wallach language” on July 10th, 1837. The paper essentially contributed to knowledge spread and Romanian scientific terminology formation. Keywords: Natural History, Cihac, Societatea Medico-Naturală Introducere În Ţările Române, secolul al XIX-lea a stat sub imperativul emancipării naţionale, a dezvoltării unei culturi umaniste şi ştiinţifice de anvergură europeană în limba poporului. Este ceea ce au permis, cu anumite limite, „Regula- mentele Organice” în Moldova şi Valahia, şi Iluminismul habsburgic în Transilvania. În acest climat paşoptist şi unionist, mişcările intelec- tualilor din provinciile istorice româneşti au definit o epocă marcată de începerea învăţă- mântului şi a presei în limba română. Aşa, bunăoară, după editarea, în 1829, a ziarului „Curierul românesc”, de către Ion Heliade Rădulescu, în Muntenia, şi „Novitale de la armie”, continuat de „Albina românească”, de către Gheorghe Asachi, în Moldova, în 1837, Ion Barac scoate „Foaia duminecii” la Braşov, iar, în 1838, George Bariţ publică „Foaia literară”, care devine, şase luni mai târziu, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. (8, 9) În al treilea deceniu al secolului trecut, problemele prioritare ale cultivării limbii române literare erau încă fixarea normelor limbii literare şi îmbogăţirea românei cu noi elemente de expresie, care să satisfacă exigenţele unei societăţi deschise către moder- nitate. În planul istoriei sociale, acest moment din evoluţia limbii române literare corespunde cu perioada de ascensiune a burgheziei, de dezvoltare a învăţământului în limba naţională, a ştiinţei şi economiei. Se cunoşteau, până la 1837, atât mai multe lexicoane ori dicţionare fie unilingve, fie plurilingve, cât şi traduceri. De la Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797) exista, între altele, în manuscris, un dicţionar român-german şi altul german-român; la sfârşitul veacului al XVIII-lea, ardeleanul Aurelius Antoninus Praedetis elaborase un mare „Dictionarii trium lingvarum germano-latina et daco-romana”; de la Paul Iorgovici rămăsese un dicţionar quadri- lingv român – german – francez - latin şi „Observaţii de limba rumânească”, apărută la Buda în 1799, în care autorul deplângea absenţa limbajului ştiinţific, motiv pentru care „se cer cuvinte învăţate, care acuma în limba noastră, în care nici o învăţătură nu floreşte, nu se cuprind şi după judeţul meu mai bine este a împrumuta aşa cuvinte din limba noastră cea de rădăcină decât de aiurea”, pentru că româna este „foarte scurtă de cuvinte”; de la Constantin şi Ilie Kogălniceanu, probabil, se păstrase un dicţionar francez-român; se adăuga şi manuscrisul anonim al unui dicţionar francez-grec-român, semnalat de Nicolae Iorga; Ioan Bobb, redactase „Dicţionariu rumânesc, lateinesc şi unguresc”, I–II, tipărit la Cluj în 1822-1823; de la Ion Budai-Deleanu se păstra un lexicon românesc- nemţesc; lexiconul de la Buda românescu- latinescu-ungurescu-nemţescu, datând din 1825, era produsul mai multor contribuţii semnate de Vasile Coloşi, Ioan Corneli, Petru Maior, Ioan Teodorovici şi Alexandru Teodori; Iordache Golescu scrisese, în 1830, „Condica limbii rumâneşti”. În spiritul Şcolii Ardelene, Maior recomanda, pentru îmbogăţirea limbii româneşti, împrumuturile din „limba lătinească cea corectă”, iar pentru termenii ştiinţifici, „de Repere iatro-istorice J.M.B. 47 la surorile limbei noastre”. Atare activităţi nu se limitau a fi pur lingvistice, ci aveau anvergura politicii culturale din cele trei ţări române de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din primele trei decenii ale secolului al XIX-lea. [8] În contextul amintit, Gheorghe Şincai (1754-1816) realizase cea dintâi traducere a unei „Istorii Naturale”, care, însă, nu văzuse niciodată lumina tiparului, impactul său fiind, de aceea, greu de estimat. [11, 12] Aceasta este perioada în care doctorul Iacob Cihac, bavarezul cu ascen- denţă cehă, moldo- valah de adopţiune, ctitor al Societăţii Me- dicilor şi Naturaliştilor (SMN) din capitala Moldovei în 1833, va publica la Iaşi, în Tipografia Albinei, la 10 iulie 1837, cel dintâi tratat de Istorie Naturală „în limba valahă”. (Fig. 1) Lucrarea a contribuit esenţial nu doar la răspândirea cunoştinţelor de ultimă oră din domeniu, ci, deopotrivă, la formarea terminologiei ştiinţifice româneşti. Volumul, numărând 507 pagini, includea 20 de stampe. (Fig. 3-16) Limba română în veacul al XIX-lea Limba română, vorbită de majoritatea locuitorilor, deşi recomandată de Regulamentele Organice să devină una oficială, a cancelariilor şi academiilor, era în continuare îngrădită în practică. Motivaţia adusă era sărăcia nuanţelor şi termenilor adecvaţi pentru exprimarea fie a legiuirilor, fie a emoţiei estetice şi a rigorii ştiinţifice: de aceea „cu neputinţă iaste a să muta filosofia şi în limba rumânească, pentru sărăcia zicerilor şi a numirilor”. În „Lexiconul româ- nesc-nemţesc” (1818), Ion Budai-Deleanu reco- manda „învăţătura limbelor elineşti şi lătineşti”, deoarece „întru aceste doao limbi să cuprinde toată înţelepţia şi acolo aflăm temeiul la toată învăţătura”. Împrumutul „din limba noastră cea de rădăcină”, găsit necesar, era pe mai departe privilegiat. Alfabetul folosit pentru scrierea românească era încă cel chirilic, iar sistemul de numerotare i se subordona. În secolul al XVIII- lea, Şcoala Ardeleană va căuta să introducă grafia latină, care, în Principate devine obligatorie doar din 1862. [1, 9] Limba română îşi căuta, aşadar, matca, din toate punctele de vedere. Curentele latinist şi italienist, cărora li se opunea curentul istorico-popular, invadau dezbaterile. Conştiinţa lingvistică era în formare. Ironic, Alecsandri semnala în 1869 în „Dicţionarul grotesc” din «Convorbiri literare» că se contura trecerea, în fapt, de la ,,întunericul barbarismului” la „ghearele pedantismului”. Exagerărilor latiniste li se vor opune nu doar Hasdeu – autorul celebrului „Etimologicum Magnum Romaniae” –, ci şi criticii «junimişti», de care foarte apropiat era şi fiul adoptiv al lui Iacob Cihac, filologul Alexandru Cihac (1825- 1887). Pe baza unei documentări ştiinţifice, -nu foarte riguroase-, acesta întocmise primul dicţionar etimologic al limbii române, lucrare larg răspândită în epocă, deşi conţinea erori şi lacune. Tipărit la Frankfurt pe Main, „Dictionnaire d’étymologie daco-romane” includea două volume: „Éléments latins comparés avec les autres langues romanes”, apărut în 1870, şi „Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-modernes et albanais”, apărut în 1879. (4, 11) Graţie serviciilor aduse de «Dicţionar» filologiei româneşti, Alexandru Cihac a devenit membru de onoare al Academiei Române în 1872, în acelaşi an cu doctorul Iacob Cihac, părintele care cu mărinimie îl înfiase. De asemenea, A. Cihac a Fig. 1. Istoria Naturală Pentru prima dată în limba valahă compusă de CH. CZIHAK, Doctor în medicină, profesor de Istorie Naturală la ACADEMIA din laşi (Dedicată Protectorului şi a intelectualilor şi a învăţăturilor în limba naţională, Domnitorului MIHAIL STURDZA). Esii, în 10 iulie 1837 în TIPOGRAFIA ALBINEI Repere iatro-istorice J.M.B. 48 obţinut premiul Volney al renumitului Institut de France, în 1880. (7) Se poate crede că tocmai seriozitatea preocupărilor lingvistice ale tatălui adoptiv, Iacob Cihac, să fi influenţat cariera de filolog a lui Alexandru Cihac. Primul manual de Istorie Naturală în româneşte: de la Şincai, la Cihac „Istoria Naturală”, tipărită la Iaşi în 1837 de ştab-doctorul Iacob Cihac, a fost privită mult timp drept primul tratat de specialitate în limba română, deoarece, spre deosebire de manuscrisul lui Şincai intitulat „Istoria naturei sau a firei” datat 1806-1808, acesta fusese imprimat şi se bucurase implicit de o largă circulaţie. „Istoria naturei sau a firei” a lui Şincai se păstrează până astăzi la Biblioteca Academiei Române Cluj-Napoca, în manuscris (nr. 422/[1806-1808], 93 pagini şi 50 foi albe intercalate, 25 cm x 20 cm) legat din coli a câte 8 file; legătura externă din carton cu piele la cotor; hârtia groasă şi dură, cu filigran (dungi transversale şi un blazon cu coroană). [12] „Istoria naturei sau a firei” aborda o disciplină nouă pentru învăţământul transilvan, pe care o dezvolta, prelucrând-o şi îmbogăţind-o cu observaţii personale, pornind de la manualul lui Helmuth „Volks Naturlehre”, pe care Şincai îl traduce. [11, 12] Manuscrisul era destinat tipăririi şi compensării lipsei acute de manuale a şcolii româneşti, atât din Transilvania, cât şi din Principate, dar vicisitudinile destinului lui Gheorghe Şincai au făcut, probabil, ca textul să nu poată fi nici editat şi popularizat, nici servi ca sursă bibliografică. ,,Din aceasta cauză, - spunea Valeriu Bologa-, lucrarea lui Cihac prezintă un interes mai mare faţă de a lui Şincai”. [11] Al treilea manual de „Istorie naturală” şi al doilea tipărit a fost opera medicului Iuliu Barasch, fiind editat la Bucureşti, în 1854, urmat, apoi, de manualul profesorului Simeon Mihali-Mihalescu de la Gimnaziul din Blaj, sub directoratul lui Timotei Cipariu, tipărit la Blaj în 1855 şi 1856. Vocabularul lui Şincai integrează termeni populari, cărora caută să le confere rang de limbaj ştiinţific, deschizând seria cercetărilor lexicale filologice şi naturaliste, care vor fi continuate de Iacob Cihac, Timotei Cipariu, Simion Mihali-Mihalescu, Vasile Popp, Pavel Vasici ş.a. [3, uploads/Litterature/ iacob-cihac-tatal.pdf