Remerciez-le!

Remerciez @Admin pour avoir partagé cet document gratuitement, de la manière la plus simple, en partageant sur les réseaux sociaux.

ROMANITATEA BALCANICĂ Theodor Capidan * Publicată în Seria „Discursuri de recep

ROMANITATEA BALCANICĂ Theodor Capidan * Publicată în Seria „Discursuri de recepţie,” LXVII, Buc. 1936, p. 3-62. 3 ROMANITATEA BALCANICĂ Romanitatea Balcanică* Domnilor colegi, În clipa în care îmi fac intrarea oficială în această incintă, gîndul meu se îndreaptă către umbra lui Gheorghe Bogdan-Duică,1 ilustrul meu înaintaş, a cărui personalitate complexă şi covîrşitoare va ocupa un loc de frunte în rîndul celor mai de seamă cărturari ai neamului nostru. (…) Domnilor colegi, Trec, acum, la subiectul pe care mi l-am ales ca să-l dezvolt în faţa Domniilor-Voastre, anume Romanitatea Balcanică. Prin romanitatea balcanică înţeleg acea latinitate orientală, care de pe la sfîrşitul secolului al IV-lea, din cauza evenimentelor istorice, n-a mai putut păstra legăturile de limbă cu latinitatea occidentală şi, sub acest raport, a primit un aspect pe care lingviştii, pe drept sau pe nedrept, l-au numit „balcanic.” Tratarea acestui subiect se impune din mai multe motive: mai întîi, pentru că resturi din această romanitate se mai păstrează şi astăzi în sudul Dunării, în mijlocul celorlalte popoare balcanice. Faptul acesta prezintă pentru mine marele avantagiu de a pleca în expunerea mea de la ceea ce există astăzi spre a ajunge la ceea ce a fost odată, mai ales fiindcă am convingerea că în Balcani, mai mult decît în orice altă parte a continentului nostru, faptele actuale sînt în stare să ne lămurească mai bine asupra trecutului, decît studiul trecutului asupra prezentului. Un alt motiv care m-a îndemnat să-mi aleg acest subiect sînt şi cunoştinţele ca şi experienţele mele personale, cîştigate din călătorii făcute la popoarele balcanice. Însemnătatea acestor avantagii pentru studiul static al chestiunii care ne preocupă nu poate fi tăgăduit de nimeni. Dar al treilea motiv care m-a determinat să tratez despre subiectul enunţat sub aspectul lingvistic sînt progresele pe care studiile lingvistice le-au realizat în ultimele două, trei decenii în străinătate şi la noi în ţară. Pentru cei mai mulţi, aceste studii se reduc, astăzi, la preocupări mărunte de schimbări de sunete şi de forme gramaticale, prinse în nişte reguli cu ajutorul cărora s-ar putea pătrunde în toate tainele de prefacere ale unei limbi. În realitate, toate aceste semne nu sînt decît simple mijloace. Ele constituie materia cu care operează lingvistul. Dacă însă în cursul cercetărilor lingvistice se face prea mare caz de sunete, aceasta se explică din faptul că ele, constituind elementul primordial al vorbirii, reprezintă tot ceea ce limba are mai rezistent în evoluţia ei dinamică. O limbă, oricît de amestecată să fie, păstrează un fond indigen care se transmite din generaţie în generaţie. Această transmisiune se face din voinţa şi sentimentul individului de a vorbi în limba lui tradiţională.2 Dacă anumite cuvinte şi construcţii sintactice cu timpul dispar, fiind înlocuite cu elemente străine, sunetele şi formele gramaticale rezistă mai mult. Această rezistenţă a fondului indigen, în fonetismul şi morfologia limbii, pleacă, pe de o parte, de la baza articulaţiei,3 pe care individul vorbitor şi-o formează prin imitaţie încă din copilărie, în limba auzită de la părinţi, pe de alta, de la substratul sufletesc, din care îşi iau naştere cele mai nuanţate schimbări din limbă. Aceste schimbări se produc în virtutea unui principiu care regulează echilibrul între cele două tendinţe din limbă, anume: una de inovare, alta de nivelare, care se găsesc într-o continuă activitate. Acest principiu are ca punct de plecare forma internă a limbii. De aici urmează că, într-o limbă, nu cuvintele propriu-zis sînt acelea care se schimbă mai întîi, ci dispoziţia sufletească a individului vorbitor. Această dispoziţie provoacă schimbarea în forme nouă a cuvintelor obişnuite. Fapt este că atît baza de articulaţie cît şi substratul sufletesc stau în strînsă legătură cu firea şi temperamentul individului vorbitor, iar toate laolaltă imprimă limbii acel caracter distinctiv, specific, care se vede în ceea ce de obicei numim geniul unei limbi. Plecînd de la aceste consideraţiuni, lingvistica de astăzi nu mai consideră limba ca un organism, ci ca o funcţiune. Iar această funcţiune nu se explică numai din conformaţia anatomică şi funcţiunea fiziologică a organului nostru vocal, ci şi din partea de suflet pe care fiecare din noi o pune în vorbire. Fiecare individ are limbagiul lui, determinat de un anumit potenţial afectiv, în care accentul joacă un rol hotărîtor pentru armonia intonaţiei, din care rezultă ritmul, acest element fiziologic fundamental, care imprimă limbii un caracter particular.4 Dar limba, ca funcţiune, sub impulsul celor doi factori, fiziologic şi psihic, s-ar opri pe loc, dacă aplicarea ei nu s-ar face în funcţie de relaţia socială.5 Efortul intelectual ce stă la baza vorbirii se produce numai din dorinţa individului de a comunica cu semenii săi. În condiţiile acestea, cuvîntul, ca fenomen psiho-fiziologic, n-ar putea găsi o întrebuinţare colectivă, decît numai dacă se încadrează în sistemul verbal elaborat de societate. Dar, în cazul acesta, ne găsim în domeniul psihologiei sociale. Plecînd de la această concepţie sociologică, ne putem lămuri faptul de ce în limbă, ca expresie a spiritului, nu se oglindeşte numai felul particular de a gîndi şi simţi al unui popor, dar şi întreaga lui structură socială. Şi întrucît, sub presiunea unor fenomene din afară, contopiri de unităţi sociale pot avea loc în sînul aceleiaşi comunităţi lingvistice, limba, care are un caracter discontinuu în evoluţia ei istorică, poartă întotdeauna urmele unor fenomene. Ele se văd în tot felul e inovaţii răspîndite prin împrumut. Acest factor, socotit printre agenţii externi, joacă un rol hotărîtor în biologia limbii. Din cauza lui, cuvinte şi forme din fondul indigen dispar fără urmă. În caz de bilingvitate, adeseori dispare şi limba. Sub acest raport se poate spune că nu există popor care să nu-şi fi schimbat odată sau de două ori limba.6 Dar împrumutul lucrează şi la schimbarea mentalităţii unei colectivităţi lingvistice. Acest dublu rol se va putea evidenţia mai bine la studiul aspectului balcanic al romanităţii noastre. În esenţă, întreg edificiul lingvistic se întemeiează pe aceste trei principii: fiziologic, psihologic şi social. Ele activează uniform la toate limbile, în ce priveşte direcţiunile generale, însă deosebit în materialitatea lor.7 Sarcina mea, în această expunere, este să arăt, pe temeiul acestor principii, dar mai ales al celor două din urmă, psihologic şi social, cauzele eficiente care au determinat aspectul balcanic al romanităţii noastre în relaţie cu diferitele evenimente istorice. (...) Cu acest vechi aspect balcanic, a cărui origine în trăsăturile lui fundamentale, după cum am văzut, începe încă din epoca de plămădire a poporului român, romanitatea noastră îşi desăvîrşeşte individualitate pe la sfîrşitul secolului al VII-lea sau începutul secolului al VIII-lea. Această individualitate este aceeaşi pentru toate populaţiunile româneşti de pretutindeni, ceea ce probează că, oriunde se vor fi găsit în veacurile de mijloc, ele au continuat să trăiască în unitate teritorială, formînd, sub raportul etnologic şi lingvistic, un singur popor.8 4 ROMANITATEA BALCANICĂ Astăzi, uitîndu-se cineva pe harta etnografică a Peninsului balcanice, rămîne uimit de împrăştierea lor extraordinară, mai ales în părţile de miazăzi, unde aceste populaţii se înfăţişează sub o formă fragmentară, faţă de blocul unitar şi indivizibil al românismului din nordul Dunării. Prima impresie ce se desprinde din acest aspect, aproape unic în istoria unui popor, este că, oricît de răsfirate apar aceste populaţii pe cuprinsul Peninsului balcanice, originea lor trebuie căutată nu numai în ţinuturile carpato-dunărene, dar şi în Pind, acolo unde ei astăzi se prezintă în mase mari şi compacte, iar în trecut s-au putut constitui în unităţi politice. Aceasta este dealtfel şi părerea istoricilor, care a fost exprimată mai de mult. Filologii, din contră, cred că elementul românesc din Pind nu poate reprezenta vechea populaţie din sudul peninsului, mai întîi, din pricina puternicei influenţe greceşti, exercitată asupra ţinuturilor în care se găsesc împrăştiaţi ei astăzi, al doilea, însă, şi din cauza limbii. Limba lor este românească. Ca atare, filologii nu pot admite faptul, că două populaţii de aceeaşi origine, cum sînt dacoromânii şi aromânii, trăind aproape de două milenii în regiuni atît de depărtate şi în împrejurări cu totul deosebite, să dea naştere la o limbă care să fie aceeaşi nu numai din punctul de vedere al dezvoltării ei interne, dar şi din acela al împrumuturilor din afară. Într-adevăr, atît dacoromânii cît şi aromânii au un număr de cuvinte albaneze, vechi greceşti sau bizantine şi paleoslave, care, după formă şi înţeles, se arată că au pătruns în graiul aromânilor încă pe cînd ei nu erau despărţiţi, ci trăiau în unitate teritorială. Aceste împrumuturi comune, care s-au făcut încă pe cînd ei trăiau laolaltă şi în contact cu popoarele vecine, au încetat după venirea ungurilor. În vreme ce din atingerea cu vechii slavi, atît aromânii cît şi dacoromânii s-au ales cu vreo 70-80 de cuvinte comune,9 din care se vede lămurit că şi unii şi alţii au trăit multă vreme laolaltă, chiar după venirea slavilor printre români, din contră, după năvălirea ungurilor, comunitatea împrumuturilor a încetat, iar cuvintele ungureşti intrate în limba română nu le găsim decît la dacoromâni, atunci cînd la aromâni ele lipsesc cu desăvîrşire. Acestă întrerupere de împrumuturi însemnează, după părerea filologilor, o întrerupere de legături între dacoromâni şi aromâni. Şi cum aceste legături pentru vremurile vechi nu puteau exista numai în nordul Peninsulei balcanice, în dreapta şi uploads/Litterature/ theodor-capidan-romanitatea-balcanica.pdf