Remerciez-le!

Remerciez @Admin pour avoir partagé cet document gratuitement, de la manière la plus simple, en partageant sur les réseaux sociaux.

1 UNIVERSITATEA “SPIRU HARET” FACULTATEA DE ŞTINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE S

1 UNIVERSITATEA “SPIRU HARET” FACULTATEA DE ŞTINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ DISCIPLINA: DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE TITULAR DE DISCIPLINĂ: Lect.univ.drd. Iordache Ioan DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE SEMESTRUL I I. CONSIDERATII GENERALE PRIVINDIND DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE 1. Notiunea dreptului de proprietate intelectuala Reprezinta ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatile privind protectia creatiei intelectuale in domeniile industrial, stiintific, literar si artistic, precum si semnele distinctive ale activitatii de comert . 2. Obiectul dreptului de proprietate intelectuala Dreptul proprietăţii intelectuale reprezintă acea ramură de drept care studiază normele juridice ce reglementează creaţiile intelectuale cu caracter literar, artistic sau ştiinţific, precum şi creaţiile intelectuale cu aplicabilitate industrială. Disciplina dreptului proprietăţii intelectuale este formată din două subramuri: a) subramura dreptului de autor; b) subramura drep- tului proprietăţii industriale. a) Dreptul de autor, ca instituţie juridică, cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la realizarea şi protecţia operelor literare, artistice sau ştiinţifice. 2 b) Dreptul proprietăţii industriale sau dreptul de proprietate industrială, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juri- dice care reglementează raporturile referitoare la creaţiile intelectuale aplicabile în industrie şi la semnele distinctive ale acestei activităţi. 3. Principiile dreptului proprietăţii intelectuale Principiile fundamentale ale dreptului proprietăţii intelectuale, şi anume tratamentul naţional, dreptul de prioritate, independenţa brevetelor şi independenţa mărcilor se degajă din Convenţia de la Paris şi din Convenţia de la Berna. Ţările membre ale Uniunii de la Paris şi ale Uniunii de la Berna au libertatea de a reglementa protecţia proprietăţii intelectuale prin legislaţiile lor naţionale, sub condiţia respectării principiilor amintite. II. IZVOARELE DREPTULUI PROPRIETĂŢII INTELECTUALE 1. Categorii de izvoare Dreptul de proprietate intelectuală cuprinde două categorii de izvoare: a) izvoare interne; b) izvoare internaţionale. a) Izvoare interne. În sistemul nostru de drept, principalele acte normative care reglementează drepturile de proprietate intelectuală sunt: Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale; Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice; Legea nr. 16/1995 privind protecţia topografilor de circuite integrate; Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. b) Izvoare internaţionale. Pe plan internaţional, protecţia proprietăţii industriale se realizează prin Convenţia de la Paris, din 1883, iar protecţia dreptului de autor, prin Convenţia de la Berna din 1886. 2. Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale Legislaţia destul de diferită a diverselor ţări ale lumii, riscul ca o invenţie publicată într-o ţară să distrugă noutatea invenţiei în alte ţări, dezvoltarea tot mai accentuată a unui flux de tehnologie cu caracter 3 internaţional, creşterea comerţului internaţional au reprezentat cei mai importanţi factori care au determinat cursul armonizării legilor industriale la nivel internaţional. Absenţa unei protecţii adecvate a proprietăţii industriale a devenit vizibilă cu ocazia unei expoziţii internaţionale de invenţii, care a avut loc la Viena, în 1873. Din cauza protecţiei legale inadecvate pentru invenţiile expuse, mulţi inventatori străini s-au eschivat să-şi depună invenţiile la acea expoziţie. Astfel, a fost nevoie să se organizeze un Congres, în cursul aceluiaşi an, tot la Viena, în care s-a dezbătut Reforma brevetelor de invenţie. După un număr de reuniuni internaţionale, Conferinţa internaţională de la Paris din 1883 s-a încheiat prin semnarea Convenţiei pentru protecţia proprietăţii industriale, care a intrat în vigoare la 7 iulie 1884. Prin această Convenţie a fost creată şi Uniunea Internaţională pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. Convenţia de la Paris are un caracter deschis. Dacă, la adoptarea ei, Convenţia a fost semnată de 11 state fondatoare, la 1 ianuarie 1999 un număr de 154 de state erau membre ale Uniunii. Convenţia de la Paris a fost supusă unor revizuiri periodice. România a aderat la Convenţia de la Paris, revizuită la Bruxelles (1897) şi Washington (1911) printr-un Decret-lege din anul 1920. Ulterior, în anul 1963, ţară noastră a aderat la textele revizuite de la Haga (1925), Londra (1934) şi Lisabona (1958), iar în anul 1969, România a ratificat forma Convenţiei revizuită la Stockholm (1967). Ţările care au aderat la Uniunea de la Paris au obligaţia de a înfiinţa un serviciu special de proprietate industrială şi un depozit central pentru publicitatea brevetelor de invenţie, modelelor de utilitate, desenelor şi modelelor industriale şi a mărcilor de fabrică sau de comerţ. Acest serviciu specializat va edita o publicaţie periodică specială. În România, aceste prevederi s-au concretizat prin înfiinţarea Oficiului Special pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) şi prin editarea „Revistei de proprietate intelectuală”. Principalele prevederi ale Convenţiei de la Paris pot fi împărţite în patru mari categorii: - prevederi care conţin reglementări de drept material ce garantează un drept de bază, cunoscut ca dreptul la tratament naţional. Principiul tratamentului naţional înseamnă că fiecare ţară membră a Uniunii de la Paris e obligată să asigure cetăţenilor celorlalte ţări membre aceeaşi protecţie pe care o asigură propriilor săi cetăţeni; 4 - a doua categorie de prevederi stabileşte un drept de bază cunoscut ca dreptul la prioritate. Dreptul la prioritate înseamnă că un candidat (sau succesorul ori succesorii săi la titlu) care şi-a înregistrat un drept de proprietate industrială într-una din ţările membre ale Uniunii, trebuie să beneficieze de protecţie în toate celelalte ţări membre; - a treia categorie de prevederi cuprinde un anumit număr de regle- mentări comune de drept material, care conţin fie reguli privind drepturi şi obligaţii ale persoanelor fizice sau juridice, fie reglementări care pretind sau permit ţărilor membre să adopte legi potrivit acestor reglementări; - a patra categorie de prevederi se referă la cadrul administrativ şi cuprinde clauzele finale ale Convenţiei. 3. Convenţia de la Berna din 1886 pentru protecţia operelor literare şi artistice La 9 septembrie 1886 s-a încheiat, la Berna, Convenţia pentru protecţia operelor literare şi artistice, după 25 de ani de lucrări pregătitoare, la care un rol important l-a avut scriitorul Victor Hugo. Convenţia de la Berna este cel mai vechi tratat internaţional în domeniul drepturilor de autor. România a aderat, cu rezerve, la Convenţia de la Berna în forma revizuită la Berlin prin Legea nr. 152/1926, pentru ca în 1995 să renunţe la rezerve. Aceste rezerve priveau în principal durata drepturilor şi competenţa în litigii având ca obiect interpretarea şi aplicarea Convenţiei. La forma revizuită a Convenţiei prin Actul de la Paris din 1971 şi modificată în 1979, România a aderat prin Legea nr. 77/1998. Convenţia de la Berna se întemeiază pe trei principii de bază: - principiul tratamentului naţional, conform căruia operele provenite dintr-unul din statele membre trebuie să beneficieze în fiecare din ţările membre de aceeaşi protecţie pe care ţara respectivă o acordă operelor propriilor cetăţeni; - principiul protecţiei automate, potrivit căruia tratamentul naţional nu este condiţionat de îndeplinirea vreunei formalităţi. Altfel spus, protecţia este acordată automat, fără să fie condiţionată de vreo formalitate de înregistrare; - principiul independenţei protecţiei, conform căruia beneficiul şi exercitarea drepturilor recunoscute nu depind de existenţa protecţiei în ţara de origine a operei. 4. Convenţia de la Stockholm, din 1967, pentru înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) 5 OMPI este o organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie specializată. La Conferinţa diplomatică de la Stockholm (1967) s-a semnat Convenţia pentru constituirea OMPI, intrată în vigoare în anul 1970. Activităţile OMPI sunt de trei tipuri, şi anume: - activităţi de înregistrare, care implică servicii directe pentru solicitanţi sau deţinători de proprietate intelectuală. Activităţile de acest gen privesc primirea şi procesarea cererilor internaţionale şi sunt, de regulă, finanţate din taxele solicitanţilor, care reprezintă circa trei sferturi din bugetul OMPI; - activităţi de cooperare interguvernamentală, care vizează administrarea proprietăţii intelectuale, administrarea colecţiilor de documente privind brevetele de invenţie folosite pentru cercetare şi comparaţii, precum şi identificarea mijloacelor pentru facilitarea accesului la informaţii, întreţinerea şi actualizarea sistemelor de clasificare internaţionale etc.; - activităţile de substanţă sau programate ale OMPI, care cuprind promovarea acceptării mai largi a tratatelor existente, actualizarea acestor tratate, precum şi încheierea de noi tratate şi participarea la activităţi de cooperare pentru dezvoltare. III. SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALA 1. Dreptul de autor. Noţiune şi caracterizare Instituţia „dreptului de autor” este reglementată în sistemul românesc de drept prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările ulterioare. Prin drept de autor se înţelege ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale care se nasc din crearea, publicarea şi valorificarea operelor literare, artistice sau ştiinţifice. Dreptul de autor este instrumentul de protecţie a creatorilor şi operelor acestora. Raţiunea acestei protecţii este dictată de nevoia de a sprijini şi stimula capacitatea de creaţie a indivizilor şi de necesitatea de a face ca rezultatele acestei creaţii să fie disponibile unei mase largi de destinatari. Dreptul de autor vizează anumite forme ale creativităţii care ţin, în principal, de comunicaţia în masă. Totodată, aceste forme sunt legate de cvasitotalitatea metodelor de comunicare publică, nu numai de publi- caţiile tipărite, ci şi de difuzarea prin organisme de radio şi televiziune, de 6 reprezentarea publică a filmelor în sălile de cinema etc. şi chiar de sistemele computerizate pentru stocarea şi regăsirea informaţiilor. Majoritatea operelor artistice, de exemplu cărţile, picturile, desenele există doar din momentul în care au fost încorporate într-un obiect fizic. Unele creaţii intelectuale, însă, există chiar dacă nu au fost materializate şi nu se regăsesc obiectivate uploads/Geographie/ dreptul-proprietatii-intelectuale.pdf